Nu ştiu la ceva gândiţi voi când auziţi de Valentine’s Day. Eu mă gândesc mai întâi la cel care a creat-o. Ştiu că sunt multe legende dar cea mai plauzibilă pentru mine este varianta în care cineva se plictisea la mijlocul lunii februarie şi într-un moment de inspiraţie profundă şi-a zis: “Hei, de ce să nu sărbătorim noi ziua asta? E atât de frig şi numai bine pentru fuste scurte şi decolteuri adânci.”
Şi de ce nu? Haide-ţi s-o facem cu toţii. Să sărbătorim ,cu multe inimioare roşii de catifea ieftină, cu bomboane si trandafiri firavi şi aproape ofiliţi. Hai să ieşim în oraş să vadă toţi cât de mult ne iubim şi “cât de mult consum eu pe cadoul tău, iubito!” (ursuleţul de pluş roz pe care scrie mare şi frumos “Te iubesc pui”). Să ne expunem dragostea pasională peste tot, să ocupăm toate mesele din baruri, cluburi , cafenele, tot. Să ieşim in grup , cu cât mai multe cupluri cu atât mai bine. Să stăm bot în bot toată noaptea. Ce mai frate? Dragostea pluteşte peste tot.
Numai că eu n-o simt. Cum ies în oraş, simt că intru într-o imensă casă a grozei. O armată de zombie hipnotizaţi unul de celălat fac dragoste în grup. Majoritatea sunt adunţi în mall la vreun spectacol special dedicat lor, despre cum să te căsătoreşti pentru 24 de ore, şi cum să primeşti cadouri pentru că faci asta(o şansă unică în viaţă de altfel).
Cum arată întâlnirea clasică de Valentine’s? Mall, masă copioasă la Mc şi club, unde tu ca un domn ce eşti îşi expui iubita şi ea ca o doamnă ce este îşi expune picioarele. Simplu, nu?
Dar stai, până să ajungem la faza în care ea îşi expune picioarele pe vreo boxă, din cel mai trendy club al oraşului, este nevoie de un ritual complex care durează ore în şir.
Nu-I uşor să fi sexi şi hot. Cu două săptămâni înainte de marele eveniment te duci să-ţi alegi o rochie. Colinzi toate magazinele până o găseşti pe ea. Decupată în V, scurtă pană-n fund, cu multe sclipiciuri şi brizbrizuri. Bagi nişte cizmuliţe cu tocuri cui de 10, o jacheţică scurtă şi gata scumpa. Eşti perfectă pentru iubi şi frigu de-afară.
După ce ai rezolvat cu rochia, faci programare la salon, îţi tragi nişte şuviţe, te machiezi, aranjezi, tai, îndrepţi, corectezi, estompezi, maschezi , dai cu trei straturi de mascara(ca să se uite iubi-n ochii tăi mai bine), pudră, gloss si parfum tot tubul ca să-ţi marchezi teritoriul de femeie fatală. Şi asta e. Esti bună rău.
Aşa se umple oraşul de femei irezistibile şi de bărbaţi care le poartă pe post de accesorii.
De ce ţin femeile neapărat să fie frumoase astăzi şi nu pot fi frumoase în fiecare zi? De ce avem nevoie de sărbătoarea asta stupidă ca să ne facem cadouri? Avem nevoie neapărat de scuza asta penibilă ca să oferim cadouri celorlalţi sau o facem doar ca pe o obligaţie?
Sau pur şi simplu poate că ne place să ne transformăm în zombie îndrăgostiţi pentru o noapte.

Superfemeia se trezeşte de dimineaţă. Ca orice eroină are multe de făcut şi timpul este preţios. Se dă jos din pat, se uită la tipul care doarme alături de ea şi încearcă să-şi amintească numele lui dar nu reuşete.Se înteabă oare ce a făcut aseară. În fine...nu are timp de asta acum. Îşi toarnă rapid apă peste pliculeţul de ness şi cu o viteza nepământeană îşi pune hainele rock pe ea, care îi acoperă identitatea perfect (zice ea). Înainte să plece din apartamentul tipului, îi foloseşte parfumul pentru că singura ei sticluţă e acasă (şi asta e departe). “Data viitoare poate iau şi parfumul...sau poate nu.Pute.”
Iese afară pe strada rece şi îngustă. Cu greu recunoaşte drumul. “Oare unde sunt?” Ajunge la staţia de autobuz şi se urcă în primul care îi iese în cale. O doare capul şi parcă îi vine să verse. Nu ştie de ce se uită lumea aşa ciudat la ea. E palidă dar i se pare ceva normal.
Când ajunge în sfârşit în atelier, trînteşte uşa, sperînd din suflet ca ea să se zdruncine de perete. Îşi salută colegii, dar nimeni n-o bagă în seamă. Îi insepectează cu privirea, dar ei nu-i spun nimic. Pe masa de lucru îşi scote culorile şi nessul. Pe cine ar putea ea oare să enerveze astăzi? Prea multă fercire şi calm o indispun. În fine. Îşi dă jos eşarfa cu pătrăţele, hanoracul cu dungi şi cămaşa cu steluţe. “E mortală combinaţia rock-steluţe-pătrăţele-dungi-albastru-roşu-negru-alb-portocaliu-verde. Ar trebui să o port mai des!” Binînţeles, nimeni nu îşi poate da seama de ce zâmbeşte pentru sine la ora asta a dimineţii.
O oră trece degeaba. Nu reuşeşte să picteze nimic. Gândul îi zboară la tipul de aseară , un ten perfect, ochi albaştrii şi un păr blond închis. Oare cum de s-a uitat la el? Ei nu îi plac băieţii frumoşi. La urma urmei ea e o superfemeie şi caută să salveze sufletele pierdute. “Probabil că ieri am luat un pic mai mult SpecialK decât de obicei. Nu mai vedeam bine şi cre’ că de asta m-a uitat la el sau s-a uitat el la mine. Probabil ca avea nevoie temporar de una din superputerile mele. Oare la cine am rămas datoare? Şi cu cât? Aştia din sală se uită ciudat la mine. Oare de ce? Am nevoie urgentă de o ţigară...”
Trec câteva ore. În timpul ăsta superfemeia vomită de câteva ori, se ceartă cu toată lumea “îi scap pe toţi de la fericire” şi începe în sfârşit să lucreze. “O să iau un pic din lucrarea ei şi un pic din stilul ei. La urma urmei dacă le îmbin pot să pretind că e stilul meu propriu şi personal. Nimeni nu poate să îmi reproşeze că eu copiez.”
Copiatul e şi el o super putere la urma umrei, nu? După-amiaza trece. E scultă de mult, dar ceva îi lipseşte. Toţi o urăsc îi atlier. Trânteşte uşa din nou şi se face că n-a auzit ultimul “Îmi vine să-i sparg capul!” În drumul spre casă se gândeşte că trebuie să bea o bere la halbă (aia la sticlă e scumpa şi banul este principalul ei inamic) şi să fumeze ceva tare. S-a săturat să tot bage tusine în ea. “Astea n-au efect decât dacă sunt multe..” Dă multe bipuri. Telefonule e scump, îl foloseşte doar în ocazii rare.
E fericită dacă îi răspunde cineva. Face orice pentru un pic de iarbă. E dispusă chiar să şi rămână peste noapte la domiciliul clientului, ca să îi completeze imperfecţiunile. Orice , pentru un fum. Vrea să fie şi ea high. Corpul i-o cere. Se face verde la faţă dacă nu.
Cineva se îndură. O chemă şi pe ea la o petrecere underground în mijlocul săptămânii. Clienţii sunt mai mulţi, dar ăsta-i preţul pieţei. M.C.R. sună în căştile ei. Ajunge la timp cât să facă pe zâna bună. Şi noaptea se duce între fumuri şi sticle de bere.
Superfemeia doarme.
A doua zi se trezeşte goală pe podea. E ceva normal, o enervează doar că nu-şi găseşte hainele prin preajmă. O fată vine şi-o acoperă cu un prosop. Se ridică, se clatină pe propriile-i picioare şi o întreabă răguşită pe fată : “Ăştia doi cine mai sunt?” “Tu ştii...””Nu ştiu. Mă rog, să mergem...”

Hai să ne jucăm de-a ceva. Să ne jucăm jocul nostru despre nimic şi totodată despre întreaga noastră fiinţă. Încep să cred că noi am inventat toată povestea asta, că totul a început de la noi doi şi tot cu noi doi o să sfârşească. Dar asta e numai în capul meu şi asta o ştim şi tu şi eu.
Prietenele mele care sunt niste fetiţe, femei în miniatură se joacă cu păpuşile lor cochete în faţa blocului meu. Eu le privesc de la geam, le văd cât sunt de fericite şi cum zâmbesc. Eu sunt fericită în sinea mea pentru că ştiu că în două minute o să înceapă ploaia şi toate or să îşi strângă jucăriile ude... Or să plece nefercite şi singure, fiecare pe drumul ei ca să se adăpostească...
Deja tună, norii scrâşnesc din dinţi la fericirea lor. Eu mă duc să îmi pun la microunde ciocolata caldă. În casa mea e linşte şi întuneric. Bate vîntul printre copacii bătrâni din faţa geamului. Miroase a lemn umed, a levănţică şi foarte putin a aer proaspăt. Au trecut doar două minute şi fetele deja aleargă, se prind unele pe altele din urmă, se refugiază în scări de bloc. Tu mă consideri un pic naivă şi prostuţă pentru că îmi place să iau mereu parte la spectacolul ăsta scurt, dar zâmbeşti de fiecare dată când mă vezi în faţa geamului. Mi s-a făcut un pic frig dar nu mă îndur să închid uşa balconului. “Adu-mi şi mie te rog şalul albastru...” am gângurit eu şi sunetele mi-au ieşit printre buzele uscate impregnate cu gust de scorţişoară. Nu era nevoie să îţi spun unde e, pentru că ştiam că ai să il găseşti şi în cel mai mare morman de haine, chiar şi pe întuneric pentru că ai să îi simţi parfumul...
Acum îmi încălzeşte umerii şi spatele. Se aude numai ploaia. Microundele s-au oprit şi cana aburindă e acum în mâinle mele. Mi-a sărit lacul de pe unghii si mi s-au uscat mîinile, pentru că în ultima vreme m-am jucat prea mult în apă. Noi doi nu facem decât să ne jucăm. Până şi când stăm degeaba pretindem că ne jucăm de-a viaţa.
Am aprins lumina dar mi se părea prea albă, prea puternică, prea rece. Ţipa la noi doi şi fără să te rog, tu ai stins-o. S-a lăsat peste noi întunericul fin care acum ne calmează ochii. Mai intră doar câteva raze de lumină, filtrate de frunzele copacilor de afară, de draperiile mele oranj si revarsate pe fiecare bucată de piele.
M-am îndepărtat de la fereastră. Dintre astea trei camere pe care le are apartamentul numai sufrageria e plină de mobilă veche, ne place amândurora. Când ne-am mutat aici, am vrut să dau jos tapetul ăsta crem, îngălbenit de vreme, dar tu n-ai vrut să mă laşi. Acum îl văd şi îmi vine să-l pictez , să torn peste el straturi de vopsea colorată, dar mi-e că o să se încreţeacă, o să se strice si tu tot n-ai să vrei să-l dai jos. Încă plouă. Tu nu îmi zici nimic.Vezi în ochii mei tot ce gândesc şi din când în când îţi mai scapă câte un zâmbet. Eşti atât de liniştit şi eu atât de curioasă. În fiecare zi mă-ntreb ce lume şi ce poveşti ar putea să se ascundă dincolo de hârtia asta obosită.
“Ai să vezi într-o zi, dar nu azi , poate altă dată..” Şi aşa mă iei în braţe şi orice gând îmi fuge departe. E o lume pe care tu nu mă laşi s-o descopăr. Ăsta e un gînd pe care sper că nu l-ai auzit. S-a transformat în unde şi a dispărut în calm...
E după amiază şi mi-e foame. Nu ştiu ce m-aş face dacă n-ai găti tu. Probabil aş muri de foame, sau aş desface cutiile de cereale una după alta, până când cineva m-ar găsi zăcând în apartament şi m-ar cataloga drept malnutrită. Probabil tot tu, asta în cazul în care m-ai abandona vreodată. Ploaia s-a oprit şi soarele iese dintre nori şi începe să apună. Are nişte culori atât de frumoase. Fetiţele sunt toate în camerele lor colorate.
“Hai să ne ucăm pe bloc. Te rog, hai vino...” Noi doi stăm la ultimul etaj. Nu-mi place scara asta ce dă spre acoperiş dar merită să o urci. La urma urmei nu e infintă. A apărut curcubeul. L-am simţit de departe. De aici de la noi, se vede tot cartierul, chiar şi parcul de distracţii acum gol,care stă şi se usucă la soare. Îmi place caruseral, care nu e niciodată gol.
După blocurile noastre, se întinde pământul. Un lan de grîu galben, presărat cu flori de mac strivite sub pantofi de copii. Băieţii au ieşi la joacă. Se alergă unul pe altul. Poartă costume colorate. Nu le văd rostul, îmi pare că mai rău îi încurcă. Scot zgomote ciudate. Noi doi n-am fost niciodată ca ei. Când or să iasă fetele afară or să se sperie îngrozitor. Or să fugă animate de teamă, de plăcere şi de dorintă şi or să ia parte şi ele la jocul ăsta pe care eu nu stiu cum să-l numesc. Poate pentru că nu are un nume. Acum mă îndepărtez uşor şi mă vezi cu coada ochiului.
“Unde pleci, nu mai stai?” “Nu.” Te uiţi la mine aşa cu o privire tristă şi probabil te întrebi de ce ţi-am răspuns aşa sec. “Mi-e frig “. “Şi atunci, de ce îţi laşi şalul în urmă?”.
Ţi-am zâmbit şi te-a privit peste umăr. “Îmi place eşarfa asta a mea albastră, dar ţi-o las ţie.” Te uiţi la mine bulversat : “o să îmi iau un pulover când cobor.”
Probabil că ar trebui să îmi iau şi un palton , frigul care s-a lăsat între noi prevesteşte gerul. Acum că am coborât scările , pereţii de beton îmi blochează gândurile şi ele nu mai ajung la tine. Am deschis uşă după uşă, am aprins lumină după lumină până când am ajuns în sufragerie.
M-am aşezat pe fotoliu şi în timp ce mă uitam la tapetul ăsta infect, vechi şi putrezit am început să îmi frământ mâinile. Afară bate vântul. Fără să îmi dau seama mîinile mele au tras cu putere de hartiile astea lipite de perete, care se desprindeau făşie cu făşie până când camera a rămas acoperită de hârtiuţe şi peretele plin cu multe fotografii, ascunse , mascate. Prinse bine. Fotografii cu mine măzgălite cu lipici ieftin. Te-am auzit intrând.
Când ai deschid uşa , m-ai găsit stând pe jos şi plângand. Ai vrut să mă ridici de jos “Pleacă, te rog pleacă! De ce m-ai minţit aşa?!” “Te-am vrut pentru mine, copil naiv ce eşti. N-am vrut să te las să te întorci l-a ce-ai iubit, la ce-ai trăit şi la tot ce ţi-ai dorit cîndva.”
Şi aşa ai plecat tu. Eu am rămas pe jos plângând. S-a aşternut zăpada. “Acum că ai plecat va trebui să îmi croiesc singură drumul în alb...”
Sigur nici asta n-ai auzit. Eşti înfăşurat în mătase albastră din cap până în picioare, ca un cocon de fluture, gata oricând să se nască în altă parte...
Nu-i nimic, o să colorez singură de data asta pereţii.
Heart

Septembrie
Vacanta asta mi-am infipit radacinile adanc in pamanat, undeva sub fundatia casei, in intunericul fin si rece, ca nimeni sa nu ma poata extrage de acolo de unde sunt. A fost ca o lunga vara secetoasa, iar radacinile mele lungi si noduroase au rascolit solurile cele mai aride in cautarea unui strop de apa.
Acum ploua din nou si sunt inundata de atatia stropi de ploaie care imi alearga prin vene.
"Ce mai faci? Cum a fost vacanta ta?". De ce dracu puneti mereu aceasi intrebare tampita cand realmente nu va pasa de raspuns? Ca sa facem conversatie? Nu multumesc, n-am nevoie. In fiecare an raman oripilata de atata ipocrizie : "Vai , ce dor mi-a fost de tine , nici nu stii!". Alta replica super. De parca as fi fost plecata in tari straine si nu mi-as fi activat roamingul.
Ce ar trebui , ma rog, sa raspund? "Hei, stii , m-am prajit la soare ca o musca in fata unui bec, care mai apoi cade lata pe poadea , din cauza insolatiei." Ar fi un raspuns sincer. Dar nu. Schitez un ranjet ca nu cumva sa zica lumea ca sunt nesociabila (da rau) si trantesc o replica la fel de comerciala ca si intrebarea care mi-a fost adresata mai devreme (prima care mi-a venit in minte) : "Splendid bai, m-am vazut cu prietenii, am fost plecata, stii tu, etc..."
Nemernica asta de vacanta, ne aduce pe toti impreuna, un pic schimbati, dar la fel de plini de intrebari ipocrite, servite alaturi de un zambet vag, transformat deja in rictus, ca anul trecut. Haine noi, parfumuri, tigari fumate in spatele scolii, buchete de flori, unele fetze morocanoase , sculate de dimineata, boboci , ca in fiecare an, forfota, multimea ingrozitoare.
Ramanand insa la zilele mele toride din mijlocul verii... ei bine nu pot vorbi de o mare evolutie. Nu in privinta scrisului cel putin. Ma simt ca o primitiva pierduta in intunericul tenebros al unei pesteri fara fund.
Am forta necesara ca sa strig, dar parca mi-am uitat toate cuvintele. Asa am ramas la textele astea mici si scurte, fara sa gasesc inspiratia in vreunul dintre oamenii care ma inconjoara.
Fiecare are povestea lui. Da asa e. Dar cui ii mai pasa de povesti? Pentru mine nu reprezinta mai mult decat niste forme abstracte, despre care poti sa inventezi ce vrei, fara sa iti trezeasca un prea mare interes. Asa au ramas povestile mele scurte, si fara personaje ca niste copii orfani.
N-am mai scris de atata timp incat simt ca mainile mele au uitat gustul cernelii albastre, incat stiloul a uitat forma literelor. Asa ca ma intorc la cartile mele cu multe pagini, scrise de altii, la personajele lor complexe intinse pe multe pagini, fara sa reusesc sa il inventez pe al meu.
N-a mai plouat de doua saptamani dar acum totul s-a intors la normal. Cerul se scurge, si isi simt apa rece trezindu-mi pielea la viata.
As vrea sa pot scrie o poveste, asa cum picteaza ploaia pamantul. Sa o pot citi si asculta doar eu. Dar nu pot inca. Nu acum. Mai tarziu.
Am facut prea multe dusuri reci ca sa mai pot avea mainile calde pentru a scrie poveste frumoasa. Asa astept sa ma dezghet... sub lumina lampii, sub paturi si asternuturi, sub haine groase, esarfe si parfumuri.

In speranta ca voi gasi raspunsul la intrebarea "Ce am ajuns noi, tinerii, in ziua de astazi?" , m-am gandit sa scriu aceast articol, daca il pot numi asa. Sunt primele mele randuri pe acest blog, si le scriu acum la ora patru , in toiul noptii, cand mai toti dorm.
Zilnic ma uit in jurul meu, si gasesc oameni obsedati de mess, hi5, myspace, etc. Sunt oameni de varsta mea ,adolescenti, care ajung sa isi petreaca jumatate din zi postand fotografii noi (ideal e sa ai cam 200-300-400-500 de poze pe profil, altfel nu esti la moda), dand commenturi si socializand pe mess. Nestiind cum sa denumesc aceste specimene permanent conectate internet (de pe laptop sau unul din cele trei telefoane mobile, asta cand nu sunt acasa), m-am gandit sa le spun simplu animale hi5. E trendy sa fi asa.
Observandu-le comportamentul bizar , am sesizat ca daca nu au cel putin 2 admiratori virtuali pe zi, care sa ii asigure ca arata bine, sunt buni, incredibil de sexy, atragtori si minunati se ofilesc brusc. Le piere cheful de viata, si uita cine sunt. De suparare, mai fac o duzina de poze in baie, cu telefonul, pe covor, in fata oglinzii cu ochelarii de soare bine pusi pe nas si boticul incordat, in pat, in lenjerie intima, pe closet, pe unde se nimereste, doar-doar ii observa si pe ei cineva.. Le posteaza pe net si le revine subit la starea de fericire.
Fiind o specie nou aparuta in regnul animal, acestia nu stiu sa scrie corect , sa citeasca , sa mearga la teatru, sa se exprime corect, sa se imbrace frumos (simtul estetic lipsind cu desavarsire la majoritatea).
Eu una sunt o persoana anormala, pentru ca intru in librarii si cumpar carti, in loc sa intru in magazine si sa imi cumpar haine cu sclipici sau animal print pentru "diseara in club", nu bag in mine pastile cu efect efervescent, pentru ca in unele seri ocup un scaun in sala de teatru, nu intru pe mess dupa telefonul mobil, nu am hi5 (si ma lovesc mereu de intrebarea "Cum, nu-ai hi5?") si dau banii pe "reviste scumpe" Elle, Vogue, etc. Pentru ca imi combin hainele intr-un mod aparte, port bijuterii vechi si esarfe in mijlocul verii, imi pictez hainele, ma uit la alte filme decat comediile clasice cu adolescenti americani obsedati sexual, si nu ascult pussycat dolls, 50 cent, si tot ce mai e nou in pop chart. Sunt altfel. Tu, esti altfel?
To be continued...