Hai să ne jucăm de-a ceva. Să ne jucăm jocul nostru despre nimic şi totodată despre întreaga noastră fiinţă. Încep să cred că noi am inventat toată povestea asta, că totul a început de la noi doi şi tot cu noi doi o să sfârşească. Dar asta e numai în capul meu şi asta o ştim şi tu şi eu.
Prietenele mele care sunt niste fetiţe, femei în miniatură se joacă cu păpuşile lor cochete în faţa blocului meu. Eu le privesc de la geam, le văd cât sunt de fericite şi cum zâmbesc. Eu sunt fericită în sinea mea pentru că ştiu că în două minute o să înceapă ploaia şi toate or să îşi strângă jucăriile ude... Or să plece nefercite şi singure, fiecare pe drumul ei ca să se adăpostească...
Deja tună, norii scrâşnesc din dinţi la fericirea lor. Eu mă duc să îmi pun la microunde ciocolata caldă. În casa mea e linşte şi întuneric. Bate vîntul printre copacii bătrâni din faţa geamului. Miroase a lemn umed, a levănţică şi foarte putin a aer proaspăt. Au trecut doar două minute şi fetele deja aleargă, se prind unele pe altele din urmă, se refugiază în scări de bloc. Tu mă consideri un pic naivă şi prostuţă pentru că îmi place să iau mereu parte la spectacolul ăsta scurt, dar zâmbeşti de fiecare dată când mă vezi în faţa geamului. Mi s-a făcut un pic frig dar nu mă îndur să închid uşa balconului. “Adu-mi şi mie te rog şalul albastru...” am gângurit eu şi sunetele mi-au ieşit printre buzele uscate impregnate cu gust de scorţişoară. Nu era nevoie să îţi spun unde e, pentru că ştiam că ai să il găseşti şi în cel mai mare morman de haine, chiar şi pe întuneric pentru că ai să îi simţi parfumul...
Acum îmi încălzeşte umerii şi spatele. Se aude numai ploaia. Microundele s-au oprit şi cana aburindă e acum în mâinle mele. Mi-a sărit lacul de pe unghii si mi s-au uscat mîinile, pentru că în ultima vreme m-am jucat prea mult în apă. Noi doi nu facem decât să ne jucăm. Până şi când stăm degeaba pretindem că ne jucăm de-a viaţa.
Am aprins lumina dar mi se părea prea albă, prea puternică, prea rece. Ţipa la noi doi şi fără să te rog, tu ai stins-o. S-a lăsat peste noi întunericul fin care acum ne calmează ochii. Mai intră doar câteva raze de lumină, filtrate de frunzele copacilor de afară, de draperiile mele oranj si revarsate pe fiecare bucată de piele.
M-am îndepărtat de la fereastră. Dintre astea trei camere pe care le are apartamentul numai sufrageria e plină de mobilă veche, ne place amândurora. Când ne-am mutat aici, am vrut să dau jos tapetul ăsta crem, îngălbenit de vreme, dar tu n-ai vrut să mă laşi. Acum îl văd şi îmi vine să-l pictez , să torn peste el straturi de vopsea colorată, dar mi-e că o să se încreţeacă, o să se strice si tu tot n-ai să vrei să-l dai jos. Încă plouă. Tu nu îmi zici nimic.Vezi în ochii mei tot ce gândesc şi din când în când îţi mai scapă câte un zâmbet. Eşti atât de liniştit şi eu atât de curioasă. În fiecare zi mă-ntreb ce lume şi ce poveşti ar putea să se ascundă dincolo de hârtia asta obosită.
“Ai să vezi într-o zi, dar nu azi , poate altă dată..” Şi aşa mă iei în braţe şi orice gând îmi fuge departe. E o lume pe care tu nu mă laşi s-o descopăr. Ăsta e un gînd pe care sper că nu l-ai auzit. S-a transformat în unde şi a dispărut în calm...
E după amiază şi mi-e foame. Nu ştiu ce m-aş face dacă n-ai găti tu. Probabil aş muri de foame, sau aş desface cutiile de cereale una după alta, până când cineva m-ar găsi zăcând în apartament şi m-ar cataloga drept malnutrită. Probabil tot tu, asta în cazul în care m-ai abandona vreodată. Ploaia s-a oprit şi soarele iese dintre nori şi începe să apună. Are nişte culori atât de frumoase. Fetiţele sunt toate în camerele lor colorate.
“Hai să ne ucăm pe bloc. Te rog, hai vino...” Noi doi stăm la ultimul etaj. Nu-mi place scara asta ce dă spre acoperiş dar merită să o urci. La urma urmei nu e infintă. A apărut curcubeul. L-am simţit de departe. De aici de la noi, se vede tot cartierul, chiar şi parcul de distracţii acum gol,care stă şi se usucă la soare. Îmi place caruseral, care nu e niciodată gol.
După blocurile noastre, se întinde pământul. Un lan de grîu galben, presărat cu flori de mac strivite sub pantofi de copii. Băieţii au ieşi la joacă. Se alergă unul pe altul. Poartă costume colorate. Nu le văd rostul, îmi pare că mai rău îi încurcă. Scot zgomote ciudate. Noi doi n-am fost niciodată ca ei. Când or să iasă fetele afară or să se sperie îngrozitor. Or să fugă animate de teamă, de plăcere şi de dorintă şi or să ia parte şi ele la jocul ăsta pe care eu nu stiu cum să-l numesc. Poate pentru că nu are un nume. Acum mă îndepărtez uşor şi mă vezi cu coada ochiului.
“Unde pleci, nu mai stai?” “Nu.” Te uiţi la mine aşa cu o privire tristă şi probabil te întrebi de ce ţi-am răspuns aşa sec. “Mi-e frig “. “Şi atunci, de ce îţi laşi şalul în urmă?”.
Ţi-am zâmbit şi te-a privit peste umăr. “Îmi place eşarfa asta a mea albastră, dar ţi-o las ţie.” Te uiţi la mine bulversat : “o să îmi iau un pulover când cobor.”
Probabil că ar trebui să îmi iau şi un palton , frigul care s-a lăsat între noi prevesteşte gerul. Acum că am coborât scările , pereţii de beton îmi blochează gândurile şi ele nu mai ajung la tine. Am deschis uşă după uşă, am aprins lumină după lumină până când am ajuns în sufragerie.
M-am aşezat pe fotoliu şi în timp ce mă uitam la tapetul ăsta infect, vechi şi putrezit am început să îmi frământ mâinile. Afară bate vântul. Fără să îmi dau seama mîinile mele au tras cu putere de hartiile astea lipite de perete, care se desprindeau făşie cu făşie până când camera a rămas acoperită de hârtiuţe şi peretele plin cu multe fotografii, ascunse , mascate. Prinse bine. Fotografii cu mine măzgălite cu lipici ieftin. Te-am auzit intrând.
Când ai deschid uşa , m-ai găsit stând pe jos şi plângand. Ai vrut să mă ridici de jos “Pleacă, te rog pleacă! De ce m-ai minţit aşa?!” “Te-am vrut pentru mine, copil naiv ce eşti. N-am vrut să te las să te întorci l-a ce-ai iubit, la ce-ai trăit şi la tot ce ţi-ai dorit cîndva.”
Şi aşa ai plecat tu. Eu am rămas pe jos plângând. S-a aşternut zăpada. “Acum că ai plecat va trebui să îmi croiesc singură drumul în alb...”
Sigur nici asta n-ai auzit. Eşti înfăşurat în mătase albastră din cap până în picioare, ca un cocon de fluture, gata oricând să se nască în altă parte...
Nu-i nimic, o să colorez singură de data asta pereţii.
Heart