Septembrie
Vacanta asta mi-am infipit radacinile adanc in pamanat, undeva sub fundatia casei, in intunericul fin si rece, ca nimeni sa nu ma poata extrage de acolo de unde sunt. A fost ca o lunga vara secetoasa, iar radacinile mele lungi si noduroase au rascolit solurile cele mai aride in cautarea unui strop de apa.
Acum ploua din nou si sunt inundata de atatia stropi de ploaie care imi alearga prin vene.
"Ce mai faci? Cum a fost vacanta ta?". De ce dracu puneti mereu aceasi intrebare tampita cand realmente nu va pasa de raspuns? Ca sa facem conversatie? Nu multumesc, n-am nevoie. In fiecare an raman oripilata de atata ipocrizie : "Vai , ce dor mi-a fost de tine , nici nu stii!". Alta replica super. De parca as fi fost plecata in tari straine si nu mi-as fi activat roamingul.
Ce ar trebui , ma rog, sa raspund? "Hei, stii , m-am prajit la soare ca o musca in fata unui bec, care mai apoi cade lata pe poadea , din cauza insolatiei." Ar fi un raspuns sincer. Dar nu. Schitez un ranjet ca nu cumva sa zica lumea ca sunt nesociabila (da rau) si trantesc o replica la fel de comerciala ca si intrebarea care mi-a fost adresata mai devreme (prima care mi-a venit in minte) : "Splendid bai, m-am vazut cu prietenii, am fost plecata, stii tu, etc..."
Nemernica asta de vacanta, ne aduce pe toti impreuna, un pic schimbati, dar la fel de plini de intrebari ipocrite, servite alaturi de un zambet vag, transformat deja in rictus, ca anul trecut. Haine noi, parfumuri, tigari fumate in spatele scolii, buchete de flori, unele fetze morocanoase , sculate de dimineata, boboci , ca in fiecare an, forfota, multimea ingrozitoare.
Ramanand insa la zilele mele toride din mijlocul verii... ei bine nu pot vorbi de o mare evolutie. Nu in privinta scrisului cel putin. Ma simt ca o primitiva pierduta in intunericul tenebros al unei pesteri fara fund.
Am forta necesara ca sa strig, dar parca mi-am uitat toate cuvintele. Asa am ramas la textele astea mici si scurte, fara sa gasesc inspiratia in vreunul dintre oamenii care ma inconjoara.
Fiecare are povestea lui. Da asa e. Dar cui ii mai pasa de povesti? Pentru mine nu reprezinta mai mult decat niste forme abstracte, despre care poti sa inventezi ce vrei, fara sa iti trezeasca un prea mare interes. Asa au ramas povestile mele scurte, si fara personaje ca niste copii orfani.
N-am mai scris de atata timp incat simt ca mainile mele au uitat gustul cernelii albastre, incat stiloul a uitat forma literelor. Asa ca ma intorc la cartile mele cu multe pagini, scrise de altii, la personajele lor complexe intinse pe multe pagini, fara sa reusesc sa il inventez pe al meu.
N-a mai plouat de doua saptamani dar acum totul s-a intors la normal. Cerul se scurge, si isi simt apa rece trezindu-mi pielea la viata.
As vrea sa pot scrie o poveste, asa cum picteaza ploaia pamantul. Sa o pot citi si asculta doar eu. Dar nu pot inca. Nu acum. Mai tarziu.
Am facut prea multe dusuri reci ca sa mai pot avea mainile calde pentru a scrie poveste frumoasa. Asa astept sa ma dezghet... sub lumina lampii, sub paturi si asternuturi, sub haine groase, esarfe si parfumuri.