Astazi am fost la circ. N-am mai vazut un astfel de spectacol de ani intregi. Ca sa fiu sincera, inca din clasa a treia, cand invatatoarea ne punea sa ne luam doi cate doi de mana si sa ocupam spatiu in sala uriasa a circului Globus.
Consider inutil sa platesti un bilet ca sa vezi niste oameni pictati pe fata, cu masti si peruci , incercand sa fie amuzanti, cand poti oricand sa intorci capul si sa vezi acelasi lucru in jurul tau. E trist. Clovnii mi s-au parut intotdeauna cei mai trisiti. Intotdeauna trecuti de prima tinerete incercand sa amuze publicul cu scamatoriile lor prostute. Cu toate astea copii ii indragesc.
Oricum, nu am venit pentru ei. Am venit sa fac niste fotografii in cortul asta urias si rosu, tapetat cu stelute si refelctoare. Dar pentru asta a trebuit sa asist la spectacol. Fara bilet, nu intrii in sala. Si ce sens are sa dai banii pe bilet daca nu dai vezi spectacolul?
Sunt sincera cand spun, ca eram ferm convinsa ca intreaga sala o sa fie goala , mai ales ca asta era una dintre ultimele prestatii ale circului in orasul nostru. M-am inselat. Dupa o jumatate de ora de fotografiat intr-o sala complet goala, unul dinre angajati mi-a facut semn, si am inteles ca oamenii aveau sa intre. Muzica imi bubuia in urechi.
Am stat intepenita doua ore pe scandura de lemen ce servea drept scaun, asteptand ca tipetele copiilor sa inceteze, arelechinii si trapezistii sa se intoarca la rulotele lor din jurul cortului, si bietele animale chinuite blitzurile foto sa isi reia locul in tzarcuri.
Circul a ramas acelasi. Plin de copii perescolari, care tipa la fiecare scamataorie a vreunui claun cu nas rosu si ochi pictati, de parinti si bunici cu pungi de floricele in brate si viata pe batz. Asta probabil ca nu o sa se schimbe niciodata.
Timpul trece, cresti, te maturizezi, si ajungi din nou, in acelasi loc in care n-ai mai fost de ani de zile, si culmea totul e neschimbat. Oare spiritul tanar al copiilor il conserva circul atat de bine? N-am reusit sa aflu raspunsul la intrebarea asta.
Cand totul s-a terminat, afara, in timp ce parintii lor stateau la o tigara, copii trapezistilor se alergau de zor cu jucarii in mana...
Fotografiile: in prima fotografie sunt eu, in cealalta , prietena mea Alina :)

Imi aduc si acum aminte cum intr-o zi de vara, pe vremea cand eu eram inca un mic copil, mama si matusa mea m-au asezat pe un scaun cu spatar inalt si au inceput sa ma imbrace in tot felul de rochite colorate si hainute care de care mai frumoase.
Stateam acolo gangurind, in lumina calda, uitandu-ma pe fereastra la trandafirii rosii care se urcau pe casa.
E una dintre cele mai dulci si mai vechi amintiri pe care le am.
Probabil ca asta a fost inceputul pasiunii mele nemarginite pentru moda.
Cu timpul, am crescut si am descoperit revistele frantuzesti ale mamei mele, pline cu fotografii ce infatisau manechine gratioase in tinute sofisticate. Nu stiam inca sa citesc, dar pentru mine, paginile acelea lucioase, aveau un farmec aparte.
Zilele copilariei mi le petreceam jucandu-ma incaltata in pantofii cu toc, mult prea mari pentru picorusele mele mici, desenand , pictandu-mi fata cu fardurile mamei scotocind prin sticlutele cu oja ale lui mam-mare, care era manichiurista. Dulapul ei era plin de esente orientale, posete plic, rochii lungi din matase, margele, brose, palarii cu boruri largi si pantofi din lac negru. Nimic nu mi se parea mai fascinant decat rujul rosu , parfumul fin si "cutiuta cu oje" special pregatita pentru cliente. De la ea am invatat cum sa imi vopsesc unghile, sa pun parul pe bigudiuri sau sa amestec vopseaua.
Mamele fetitelor cu care ma jucam, ma considerau oarecum o "amenintare" pentru printesele lor mici care descoperisera machiajul si papusile Barbie cu ajutorul meu. Nu cred ca m-au considerat vreodata un copil normal.
Acum cand mam-mare nu mai este, brosele, posetele plic ,margelele , esentele dulci, se afla in dulapul meu, veritabile piese vintge de care nu ma pot desparti. Abia acum, dupa zece ani in care am studiat frumosul in scoli de arta, am realizat ca aceste "amintiri" daca le pot numi asa, sunt inestimabile.
Inca imi mai petrec zilele de vara proband rochite colorate, asortandu-le accesorii chic, desenand manechine, schitand crochiuri de moda, rasfoind reviste frantuzesti si din cand in cand ascultand muzica veche.
Cu toate astea, machiajul meu in stilul anilor60 inca mai surprinde oamenii pe strada, desi nu folosesc un litru de fond de ten mai inchis decat restul pielii, trei straturi de gloss si sclipici, si nu termin fardul de ochi de la prima utilizare. Imbracamintea mea provoaca reactii de genul :"Uite-o si p-aia!" in ciuda faptului ca nu port fuste scurte , nu imi tin buricul , sanii, sau bikini la vedere. Nu port latex, nylon, doua sutiene . De ce? Pentru ca le consider de prost gust.
Am ajuns o societate care prefera cantitatea in locul calitatii. Cu cat e mai mult , cu atat e mai bine.
Si totusi, asa e mai bine?